Câteva vorbe despre mine

Despre mine n-ar fi chiar atât de multe de consemnat. În schimb, istoria mea muzicală este destul de largă… Am, dacă socotesc bine, 41 de ani de scena și peste 2500 de spectacole. Pare mult, cel puțin pentru mine, dar ținând cont de faptul că doar cu VOUĂ am cântat de peste 1200 de ori, e clar că totalul cântărilor mele sare de cifra de mai sus.

 

Vinovat pentru trasarea destinului meu a fost Geo Dobrescu, slobozean de-al meu, care s-a stins din viață acum câțiva ani. Împreună am plecat în tabăra de la Năvodari în vara lui ’72. Îl știam doar din vedere, era plin de fițe și figuri. Deh! Era băiatu’ lu’ tovarășul primar…, avea chitara!... Pe vremea aia, nu era chiar la îndemâna oricui să aibă așa ceva! Însă mai presus de toate, fetele se înghesuiau să-i intre în voie! Încerc să intru mai în față, în timp ce Geo se “producea” de mama-focului și mă bag și eu în seamă cu câteva vocalize. Imediat chitaristul-șef mă abordează: ”Ia, zi mai tare, băiețaș (era vorba lui), că văd că le ai cu gâtul!”. Logic că îl ascult, mă afișez nevoie mare lângă el și dă-i cu recitalul ad-hoc în plin soare, așteptând în gara Ciulnița trenul spre Litoral.

 

Pe toată perioada taberei am avut privilegiul de a fi vecin de pat cu Geo, care mi-a tras o educație zdravănă despre ce înseamnă Phoenix în muzica românească. Eu nici nu auzisem de ei până atunci, recunosc, iar “profesorul” meu încerca să îmi deschidă mintea și ochii la ce înseamnă Negru Vodă sau Nunta. Vă dați seama că am venit marcat din acest sejur. Așa îi zic acum! Pe vremea aia nu se inventase cuvântul pe meleagurile astea.

Primul cuvânt pe care l-am rostit când am intrat în casă a fost: CHITARĂ!! Paranteză: eu mă rugam de mama la 14 ani să-mi ia chitara, iar astăzi nepotul meu David, la 3 ani împliniți, este deja la a treia chitară, primele două fiind jucării.

 

Buuun! Să revenim la oile noastre! Deci: Mama, vreau chitară! Bineînțeles că nu m-au băgat în seamă! Nici nu le trecea prin cap să facă o așa investiție… iar un cuvânt neinventat în vremurile alea! Mai cochetasem cu vioara, tenisul și ping-pong-ul, deci, chiar dacă suma necesară unei chitare nu era totuși de neglijat, mi-au spus clar și răspicat: PAS! S-o credeți voi, dragi părinți, că mă las eu așa ușor! Așa că mi-am făcut singur o chitară! Bine, e impropriu spus CHITARĂ! Era de fapt o bucată de placaj într-o formă care amintea de ce ar fi în ziua de azi o chitara electrică, la care am atașat un așa-zis grif, pe care am bătut niște capse de bibou. Alea erau tastele! Corzile nu erau o problemă. Aveam prin casă câteva de pe vremea viorii, deci a fost și aia bună la ceva! Problema era cu mecanismele: am folosit cuie, dar corzile alunecau pe ele și se ducea naibii acordajul, care, bineînțeles, era aproape inexistent. Ehe, și dacă au văzut ai mei în ce hal mă prinsese chitara mea SF, au zis că trebuie să facă și ei ceva: mi-au cumpărat prima chitara adevărată, un Reghin la 339 lei, culoare maro-roșiatic! Bineînțeles ca era pentru dreptaci. Pe vremea aia la fabrica din Reghin nici nu cred că stângacii erau luați în calcul la producție. Paranteză: de fapt, prima chitara făcută special pentru cei “pe invers” mi-am procurat-o abia pe la sfârșitul anilor ’90… un foarte mișto Ibanez!

 

Ok! Deci acum aveam chitara, trebuia să învăț cu ce se mănâncă! Îmi iau scula și mă duc la Casa Pionierului sau Pionierilor, am uitat exact cum se numea pe atunci, și atac cursul de chitară. Fâs total! Profesorul mă pune să cânt ca dreptacii, lucru care îmi pica foarte prost! Plec supărat acasă, dat peste cap, dar cu speranța că la următoarea ședință îl voi convinge pe instructor să mă învețe pe partea care-mi convine. Pică și varianta asta! Data următoare profesorul nu vrea să audă și mă obligă să cânt ca oamenii normali, adică 99% din cântăreții români. Am inspirația să copiez câteva acorduri dintr-un caiet de pionieri cântăreți. Pe atunci nu exista internet să găsești tot ce înseamnă acorduri/armonii/chords/tabs și alte d-astea. Mă duc acasă și încep de unul singur să o cuceresc pe doamna mea chitară. Primul cântec (auto)învățat a fost, mi-aduc aminte perfect: “Valentina”. Habar n-am cine l-a compus, sigur era varianta românească la vreun șlagăr internațional. Cred că se găsește undeva pe Youtube! Dacă nu, promit să-l postez eu, într-o variantă mai mult decât perfectă(!!!). A urmat piesa “Irinel” a trupei Sincron, o formație foarte la modă în vremurile acelea. Și uite așa, de unul singur (n-am mai călcat de atunci la cursurile de chitară), am învățat să cânt cam ce vedeți în ziua de azi pe scenă, plus două, trei acorduri în plus, că așa suntem noi, folk-iștii, mai limitați. Bineînțeles că nu știu note și nu mi-e rușine să o spun. De fapt, foarte puțini dintre folk-iștii noștri știu să citească o partitură, dar aș fi curios câți dintre ei recunosc lucrul ăsta!

Pentru că am vorbit foarte mult despre primii mei pași pe tărâmul muzicii, voi prezenta în continuare, foarte pe scurt, evenimentele care au urmat. Despre aceste vremuri voi vorbi, foarte pe larg, în prima mea carte, despre istoria folk-ului românesc, privită prin ochii, dar, mai ales, urechile mele!

 

Am urmat liceul în București, perioadă în care am avut întâlnirea cu acela care îmi va rămâne prieten și coleg de scenă pentru tot restul vieții: Marian Tudoroiu, Teddy cum îi spun în ziua de azi. Pe atunci el cânta la tobițe, un fel de bongos-uri făcute chiar de el. Ce de meșteșugari mai suntem în țara asta! De chitară și de compus s-a apucat mult mai târziu. Și ce melodii a compus! Tâmplarul priceput și Baladă pentru Daniela sunt adevărate șlagăre compuse, nu furate cum fac mulți cântăreți de-ai noștri!

 

Pe perioada armatei (1978-1979) m-am despărțit de Teddy, eu slujindu-mi patria la Caracal, unde l-am cunoscut pe Sorin Bălășoiu, alături de care voi cânta până în 1990, sub titulatura ADDAGIO. Pe vremea aceea el începea să deprindă tainele chitarei, pe care a stăpânit-o bine până pe la începutul anilor ’90. S-a despărțit de instrument și l-a uitat de tot, din păcate. Astăzi știe mai puțin decât David, nepotul meu și noul meu coleg din trupa ADDAGIO!

 

La întoarcerea din armată, în primul an de facultate, eu și cu Sorin am fost asaltați de fel și fel de cenacluri din Politehnică, unde aveam un succes nebun pe la fetele din căminele din Regie, acolo unde se țineau spectacolele săptămânale. Pe vremea aia era important să avem aceste ieșiri muzicale, nu existau atâtea baruri, pub-uri și alte cafenele pe toate drumurile. În aceste cămine, de fapt în sălile lor de lectură, au existat LUMINA LINĂ, TRANSMUZICA și alte cenacluri de muzică, poezie și umor. Atunci l-am cunoscut pe Adrian Fetecău, cel alături de care voi merge de-a lungul multor ani și spectacole prin toată țara, având împreună atâtea amintiri, cât să mai trăiesc două, trei vieți! În 1982, Adrian se hotărăște să se retragă din LUMINA LINĂ și să-și înființeze propriul cenaclu: VOUĂ. Alături de Adrian, am pornit atunci la drum patru oameni frumoși: eu, Liviu Militaru, Raul Cârstea, Sile Mincu și Sorin Bălășoiu.  

 

Au urmat, poate, cei mai frumoși ani din viața mea artistică: 1982-1990 cu VOUĂ prin toată România! Sute de spectacole, unde am cântat, am compus, am jucat în toate momentele de umor, am cunoscut multe fete și persoane de care mă leagă prietenii, care s-au menținut până în ziua de azi! Dar despre acest capitol din viața mea voi povesti, cu toate detaliile picante, în cartea pe care sigur o voi termina în următorii 15-20 de ani!

Cel mai recent album

Copyright @2015 Puiu Creţu

Powered by Luciana Gingăraşu